Baboo Hausmeister

A.Finisarea peretilor NETENCUIȚI cu panouri RIGIPS se poate realiza prin:
1.Procedeul tencuielii uscate
– Suportul pe care se face finisarea prin placare a panourilor din RIGIPS, trebuie să fie stabil, plan, protejat de umiditatea produsă prin capilaritate sau de fenomenele meteorologice şi să nu fie îngheţat. Trebuie îndepărtate rosturile de mortar sau de beton, ceară şi uleiuri folosite la decofrare.
– Suprafeţele netede de beton trebuie pretratate cu substanţa Rl-kombikontakt, iar suprafeţele absorbante cu Rl-kombigrund.
– Drept tencuială uscată se folosesc panouri de RIGIPS de înălţimea încăperii şi groase de 12,5 mm. Acestea se prind pe pereţii masivi (zidărie, beton nefinisat) cu adeziv pe bază de ipsos. Înainte de aplicarea panourilor, instalaţiile care se montează în grosimea finisajului trebuie translatate.
– Dozele de distribuţie şi întrerupătoarele trebuie aşezate la cca. 2 cm. distanţă faţă de perete.
– Pe dosul panourilor tăiate (înaltime h= încăpere minus 17mm) se aplică adezivul, conform reţetei tipărită pe sac. În dreptul ferestrelor, lavoarelor, consolelor panourilor trebuie lipite pe întreaga suprafaţă.
– Panourile prevăzute cu adeziv, se ridică la perete şi se bat uşor cu ciocanul de cauciuc şi bagheta de poziţionare pentru a le aşeza vertical şi în acelaşi plan. La pardoseală trebuie sa rămână, un rost de cca. 10 mm iar in planseu unul de cea 5 mm (pentru ventilare in timpul prizei). Pentru realizarea acestor rosturi se prevăd distanţieri.
2.Procedeul montării panourilor pe structuri proprii
– Această structură se realizează pentru compensarea planeităţii şi îmbunătăţirii izolaţiei fonice.
– Pentru structura de susţinere a panourilor, se utilizează profile metalice UW 50, la interax de 60 cm.
– Se trasează mai întâi, poziţia bridelor de ajustare cu ajutorul firului cu plumb şi se montează diblurile. Se înşurubează şina de ajustare prevăzută cu banda de etanşare pentru racordarea cu peretele, apoi i se îndoaie laturile în unghi drept.
– Izolaţia se presează pe perete, iar laturile şinei se îndoaie pană la capăt.
– Profilele pentru perete tip UW se prind de cleme cu şuruburi rapide în poziţie plană şi verticală. Ele se introduc în şină, se apasă pe perete, putând fi astfel ajustate.
– Pe această structură de susţinere, poziţionată plan si vertical, se fixează prin înşurubare panourile RIGIPS (grosime 12,5 cm.) cu şuruburi rapide RIGIPS de 35 mm dispuse la distante de 25 cm unul de altul.
B.Îmbunătăţirea izolaţiei termice prin panouri compuse RIGITHERM P.S.
– Pentru evitarea formării de condens, pereţii exteriori se termoizolează prin dispunerea unei bariere de vapori, a cărei necesitate depinde de materialele din care este realizat peretele, ea putând fi calculată. Pe pereţii exteriori izolaţi în interior, între zidărie şi izolaţia termică, nu se dispun ţevi de alimentare cu apă sau canalizare.
– Din cauza rezistenţei la difuziune ridicate, specifică spumei PS, bariera de vapori nu este necesară în cazul pereţilor din materiale permeabile la vapori.
– Bariera de vapori este necesară în cazul pereţilor alcătuiţi din materiale impermeabile la vapori cum ar fi betonul, clincherul, piatra naturală, ca şi în cazul unor straturi exterioare impermeabile.
– Bariera de vapori poate fi din folie de aluminiu sau polietilenă, aşezată între materialul izolator şi panoul RIGIPS. Tipul şi grosimea necesare ale foliei, depind de condiţiile constructive şi trebuie calculate de la caz la caz. Pot fi comandate panouri RIGIPS caşerate cu folie de aluminiu sau cu folie de polietilenă prinsă de hârtie rezistentă NATRON.
C.Izolaţia fonică
– Îmbunătăţirea izolaţiei fonice se realizează printr-o coajă de dedublare, care depinde de distanţa dintre peretele căruia i se corectează capacitatea de izolare fonică şi panoul RIGIPS, precum şi de masa acelui panou. O îmbunătăţire de circa 17 dB, ceea ce corespunde unei triplări a capacităţii de izolare fonică, se poate realiza doar cu o distanţă de 5 cm şi cu un singur panou de RIGIPS. Pot fi folosite numai materiale fonoabsorbante, ca de exemplu lâna minerala pentru izolarea peretelui interior.
Prelucrarea rosturilor-Sistemul de rosturi VARIO
– Prelucrarea rosturilor reprezintă partea finală a tehnologiei de montare uscată a sistemelor Rigips. Lucrarea are un rol important şi influenţează în mare măsură calitatea estetică a peretelui. Cu sistemul VARIO, de prelucrare a rosturilor, conceput de Rigips, ele pot fi prelucrate cu un singur tip de panou, după dorinţă şi necesităţi, cu sau fără bandă de protecţie.
– Panourile Rigips cu muchie obişnuită AK (muchii longitudinale aplatizate şi îmbrăcate în carton) se prelucrează cu o pastă de îmbinare a rosturilor – Rigips Super – cu banda de protecţie din fibră de sticlă sau hârtie specială. Rosturile se umplu cu pasta Vario şi după 30 minute se îndepărtează surplusul şi se efectuează chituirea plană cu pasta Vario, sau cu pasta de finisare Vario. După chituire este necesara o finisare prin şlefuire.
D.Prelucrarea rosturilor cu benzi de protecţie
– Panourile de Rigips cu muchie tip Vario se prelucrează cu chit de şpaclu Vario si banda de protecţie din fibră de sticlă. În acest fel se asigură o rezistenţă sporită suprafeţelor foarte solicitate, de exemplu în cazul unei structuri de susţinere din lemn sau în zona golurilor (ferestre, uşi, golurile corpurilor de iluminat, etc.).
– Rosturile se umplu cu chit de şpaclu tip Vario. Benzile de protecţie din fibră de sticlă se îngroapă complet în chitul proaspăt şi fără a se mai adăuga chit, rosturile se netezesc.
– După expirarea timpului de priză (30 minute), se execută corecţiile, după care se şlefuiesc rosturile.
– Muchiile tăiate se pot teşi şi prin şlefuire, utilizând o bucata de lemn învelită în glasspapier. Panourile se alătură unele faţă de altele, benzile de protecţie se îngroapă în masa de chit, după care se netezesc şi se prelucrează cu un strat subţire de chit. În timpul post-şlefuirii, marginile zonei şpacluite se prelucrează până devin plane.
E.Tăieturile simple
– Se execută cu ajutorul cuţitului Rigips. Se taie întâi cartonul fetei vizibile, se rupe miezul de ipsos de-a lungul tăieturii, apoi se taie cartonul feţei posterioare.
– Golurile pentru instalaţii se poziţionează şi se dimensionează, apoi se execută cu freza pentru doze, cu dornul sau cu fierăstrăul coadă de şoarece.
F.Tăieturile precise
– Se execută cu fierăstrăul coadă de vulpe sau fierăstrăul circular manual. Golurile pentru instalaţii se poziţionează, se dimensionează foarte exact şi se realizează cu freza pentru doze, dornul sau fierăstrăul coada de şoarece.
G.Depozitarea şi transportul panorilor tip RIGIPS
– Depozitarea panourilor tip Rigips se realizează pe un suport neted şi se protejează de umiditate. În timpul depozitării, trebuie luată în considerare capacitatea portantă a planşeelor.

Stiati ca…Daca un jefuitor vă obliga sa scoti bani din bancomat, poti anunta politia, daca introduci codul PIN invers!De exemplu:Daca aveti codul 1234, introduceti 4321.Bancomatul recunoaste ca e inversat codul. Aparatul iti da banii, dar fara sa stie jefuitorul, anunta politia, care sa vina imediat in ajutorul tau.

Dacă vine… Eu nu am verificat-o

Din pacate se foloseste rar aceasta metoda, fiindca oamenii nu stiu

În caz că v-ați întrebat vreodată

ce legătură are coada vacii cu ștampila primăriei…!!! Ecartamentul standard al căilor ferate din Statele Unite este de 143,5 cm. Este un număr foarte ciudat. De ce se folosește acest ecartament ? Pentru că așa se construiau în Anglia, iar primele căi ferate din SUA au fost făcute de englezi expatriați. De ce construiau englezii așa ? Pentru că primele căi ferate au fost făcute de oamenii care construiseră tramvaiele premergătoare trenuluiși acesta era ecartamenul folosit de ei. Dar de ce se folosea la tramvaie acest ecartament ? Atunci când au început să se facă tramvaiele, s-au folosit aceleași scule și șabloane pe care le foloseau pentru a construi trăsuri, iar la acestea, asta era spațierea roților. Dar de ce aveau trăsurile nevoie de această distanță între roți ? Dacă ar fi încercat să folosească orice altă spațiere, roțile s-ar fi rupt, în

cele din urmă, pe vreunul din vechile drumuri din

Anglia, pentru că aceasta era depărtarea dintre șanțurile săpate de alte roți, de-alungul timpului. Cine construise aceste drumuri ? Primele drumuri ce acopereau mari distanțe în Europa (implicit în Anglia ) au fost construite de Roma Imperială, pentru legiunile ei. Multe drumuri au fost folosite de atunci până în ziua de azi. Iar carele de luptă romane au săpat primele șanțuri în ele, și după aceea, toată lumea și-a potrivi troțile după ele, ca să nu riște să și le strice. De vreme ce carele de luptă erau făcute de romani, sau la comanda lor, erau toate la fel, în privința standardelor. Ecartamentul căilor ferate din Statele Unite de 143,5 cm derivă din specificațiile originale pentru carele de luptă romane…Birocrația este nemuritoare! Astfel că, dacă vreodată vă întâlniți cu cine știe ce specificații stranii și vă întrebați „de unde curu’calului le-au scos ăștia ?”, este perfect posibil să fie o întrebare corectă, pentru că, de exemplu, carele de luptă romane erau făcute astfel încât lățimea lor să fie cât fundurile celor doi cai. Astfel,am găsit răspunsul la întrebarea de la care am pornit inițial. Și acum partea interesantă. Când privim naveta spațială pe platforma ei de lansare, vedem două rachete auxiliare atașate de rezervorul principal de combustibil. Acestea sunt „Solid Rocket Boosters” – SRB. SRB-urile sunt făcute de Thiokol, la fabrica din Utah. Inginerii care au proiectat SRB-urile ar fi vrut să le facă mai mari în diametru, dar ele trebuia să fie transportate cu trenul de la fabrică până la locul de lansare. Calea ferată trece printr-un tunel,în munți. SRB-urile trebuia să încapă în tunel. Tunelul este făcut pe măsura căii ferate, care este, la rândul ei, cam cât „cururile” a doi cai. Astfel că una din trăsăturile esențiale ale propulsiei celui mai puternic mijloc de transport din ziua de azi a fost determinată, acum mai mult de două mii de ani, de lățimea standard a unui cur de cal!ti sta mintea in loc

Sursa: e.amil de pe internet

Franța

În secolul XVIII, măcelarii, de exemplu, îşi tranşau animalele chiar pe stradă, iar câinii trăgeau de intestinele animalelor sacrificate, sângele curgând în voie pe trotuar.  Resturile care nu puteau fi prelucrate şi refolosite continuau să zacă pe străzi, iar mirosul pestilenţial trecea dincolo de oraşe. Doar ploaia mai reuşea să spele străzile, iar atunci resturile se scurgeau în adevarate şuvoaie şi torente de gunoi.

La acea vreme, satele erau mult mai curate decât oraşele, palatele şi castelele nobililor, pentru că ţăranii şi-au săpat gropi pentru nevoile fiziologice.

Orăşenii, în schimb, se uşurau pe unde apucau, pe stradă, pe scările clădirilor sau direct de la balcon.

În palatul francez Luvru, nu exista nicio toaletă. Dacă era nevoie, oaspeţii, curteni şi regi, fie se aliniau pe pervazul lung de la fereastră, fie li se aduceau oliţe de noapte, al căror conţinut se elibera în spatele palatului. Aşa era şi la Versailles. Doamnele de la palat, îmbrăcate strălucitor, aveau obiceiul ca în timpul discuţiilor şi uneori chiar în timpul slujbelor religioase să se ridice şi, extrem de relaxate, să se uşureze într-unul dintre colţurile camerei. Umbra arbuştilor  frumos crescuţi din parcurile regale erau un loc preferat al curtenilor şi al slujitorilor pentru satisfacerea nevoilor fiziologice.Barbatii nu făceau notă distinctă
Dar asta nu este tot. Oamenii nu erau nici ei mai curaţi decât oraşele lor. Se credea că băile slăbesc organismul şi deschid porii din piele, ceea ce ar fi condus la contractarea unor boli grave şi mortale. Băile publice se închideau, una câte una, prin decret  regal.

Dacă în secolele XV-XVI nobilii îşi făceau baie o dată la 6 luni, în următorii două sute de ani ei, pur si simplu, uitau definitiv unde se află cada. Toată igiena intimă în acele vremuri consta în spălarea fugitivă a mâinilor şi a gurii, dar nu şi a  dinţilor.

Conform medicilor vremii, faţa nu trebuia spălată cu niciun chip, deoarece acest lucru ar fi adus riscul deteriorării definitive a vederii. Dinţii albi şi sănătoşi erau un semn de pauperitate, iar cei cariaţi şi negri, un semn al bogăţiei. Dacă ne  referim la igiena corporală, oamenii mai înstăriţi foloseau câteva şerveţele parfumate cu care îşi ştergeau zonele intime, bărbaţii purtau între cravată şi cămaşă mici săculeţi cu ierburi aromatice,

iar femeile foloseau o pudră puternic aromatizată. Celebrele  parfumuri franţuzeşti apar ca o nevoie de a acoperi cu ceva aceste mirosuri, care erau emanate din cauza igienei intime inexistente. Cu toate acestea, oamenii îşi schimbau lenjeria de corp destul de des, deoarece se credea că acestea adună toată mizeria corporală.  Preoţii catolici îi îndemnau pe enoriaşi să nu se spele, pentru a

nu îndepărta de pe corp apa sfinţită de la botez. Nunţile la englezi aveau loc în general în luna iunie, pentru că singura baie din an se făcea în luna mai şi în prima lună a verii viitorii  soţi încă miroseau acceptabil. Oricum, corpul era deja îmbibat de „miresmele” transpiraţiei şi ca să mascheze cât de cât mirosul neplăcut, miresele purtau în braţe un buchet de flori, de unde obiceiul buchetului purtat de mireasă!

Spania , Anglia

Regina spaniolă Isabella Castillo a recunoscut că în toată viaţa ei s-a spălat de doar două ori, la naştere şi la nunta  sa.

Maria Stuart primeşte următoarele critici de la mama ei: „Din totdeauna ai fost leneşă şi nu-ţi scoteai jegul de pe cap”

Fiica unui rege francez a murit plină de păduchi.

Regina Elisabeta I a Angliei a rămas celebră şi prin următoarea declaraţie, făcută cu mândrie: „Fie că e nevoie sau nu,  eu o dată la trei luni tot mă spăl! „.

Din cauza mizeriei în care trăia,  papa Clement al V-lea se îmbolnăveşte de dizenterie, boală din cauza căreia va şi muri.  Exemplele de acest fel sunt extrem de multe şi se întind şi de-a lungul secolelor următoare.

 

Henric IV

Regele care a pus interesele regatului mai presus de credinţa personală când a dat Parisului o liturghie, era şi el un duşman al apei şi săpunului. Chiar dacă de o eleganţă deosebită – îşi schimba cămăşile în fiecare zi – acest rege cu pasiuni sexuale cel  puţin dubioase nu s-a spălat niciodată. Pasionat vânător, el călărea ore în şir, urmărind prada prin pădurile Franţei, după care, spre a-şi masca damful de transpiraţie, se stropea din belşug cu parfum. O amantă mai îndrăzneaţă, Gabrielle d’Estrees, i-a spus  cândva că miroase ca un starv, ceea ce probabil era perfect adevărat, iar a doua sa soţie, Maria de Medicis, a leşinat atunci când l-a întâlnit prima dată şi s-a spălat, efectiv, cu parfum, pentru a putea rezista alături de rege, în noaptea nunţii.

Ludovic XIV

Nici nepotul lui Henric, Ludovic XIV, măreţul Rege Soare, nu era atras de igienă. Se ştie clar că el nu a făcut în toată viaţa lui decât două băi, şi acelea la insistenţele medicilor, care le considerau un mijloc terapeutic. El prefera ca, în loc să se  spele, să-i fie curăţată pielea cu o piele îmbibată în alcool şi apoi să fie pomădat cu o pulbere parfumată. Speriat de tot ce însemna medicină – e drept că la acea vreme chirurgia era încă la stadiul de „măcelarie” – Ludovic a refuzat o intervenţie la un  picior cangrenat, intervenţie care i-ar fi putut salva viaţa, şi a murit.

 

 

Frederic cel Mare

Frederic a transformat Prusia dintr-o putere de mâna a doua într-o forţă militară de prim rang. Dar Frederic nu iubea doar glasul tunurilor, „muzica” plăcută urechilor sale ci şi arta. El a fost un mare patron al artiştilor, coresponda  cu iluminiştii francezi, se voia despot şi cânta, cu plăcere, la flaut. A construit, la Sanssouci, un palat cum puţine sunt în Europa dar pe de alta parte era extreme de deficitar la capitolul curăţenie. De pildă, în splendidele săli ale palatului său umblau  nestingheriţi uriaşi ogari de vânătoare, care-şi făceau nevoile pe unde nimereau iar regele făcea crize de isterie dacă îndrăznea cineva să cureţe după ei. Spre sfârşitul vieţii, probabil având mintea afectată de o maladie psihică, Frederic a devenit tot mai  reclusiv. Nu-şi schimba hainele cu lunile, nu se spăla şi când a murit, în 1786, cămaşa lui era atât de murdară şi de ruptă încât valetul a trebuit să-i  ofere una dintre cămăşile sale, pentru a fi îngropat.

 

Charles Howard, duce de Norfolk

Mare om politic britanic, ferm inamic al lui George III şi lider al opoziţiei faţă de acesta, în Regatul Unit, Charles Howard, duce de Norfolk ar fi fost un personaj admirabil dacă ar fi acceptat, de bună voie, să  se îmbăieze. Nu a făcut-o însă niciodată şi nu-i de mirare că a rămas în istorie drept „Dirty Duke”. Valetul său obişnuia să-l îmbete zdravăn şi doar aşa reuşea să-l bage în baie şi să-l săpunească, într-o epocă în care nasurile domnişoarelor de la curtea  regală deja nu mai suportau mirosul de sudoare…

 

 

 

Harald I al Norvegiei…

La 20 ani, Harald a moştenit de la tatăl său conducerea câtorva stătuleţe nordice, slabe şi risipite. El a făcut atunci jurământ că nu-şi va mai tunde părul până ce nu va unifica întreaga Norvegie sub sceptrul sau. A reuşit  acest lucru, dar abia peste zece ani, timp în care păduchii şi-au format adevărate comunităţi în pletele sale, de unde i-a rămas şi supranumele de Harald cel Păduchios.

 

 

 

 

Ludwig van Beethoven

Probabil că veţi fi uimiţi, poate chiar oripilaţi, să-l regăsiţi pe lista „nespălaţilor celebri” şi pe cel mai mare compozitor din toate timpurile. Dar acesta e adevărul: Beethoven nutrea o aversiune teribilă faţă de baie, aversiune dată de durerile pe care  apa i le provoca, din cauza intoxicării cronice cu plumb. Bolnav, ursuz, neînţeles – nu doar la figurat ci şi la propriu, fiindcă avea un defect de vorbire care-i făcea pe ceilalţi să nu înţeleagă adesea sensul cuvintelor sale, Beethoven s-a retras în sine  şi a devenit un mizantrop dar şi un adversar al curăţeniei. Puţinii prieteni pe care-i mai avea erau nevoiţi să-i fure, efectiv, hainele în timp ce dormea şi să i le dea la spălat.

 

Karl Marx

Filosoful de numele căruia se leagă una dintre cele mai întunecate perioade din istoria omenirii nu suporta apa deoarece îi provoca dureri atroce: gânditorul german suferea de o dermatoză extrem de gravă, manifestată prin apariţia de furuncule dureroase. El  considera că igiena personală constituie un exces burghez, în schimb n-avea habar că durerile erau accentuate de fumatul excesiv şi de abuzul cronic de alcool. Marx se mândrea că paginile manuscrisului original de la Das Kapital erau pătate de propriul lui  sânge, pretinzând că, prin durerile sale, simţea pe deplin suferinţele proletariatului.

 

 

Mao Zedong

Programele social-politice ale lui Mao au dus la uciderea a milioane de chinezi dar au ajutat la transformarea ţării sale dintr-un stat înapoiat, aproape feudal, într-una dintre cele mai mari puteri ale planetei. Atitudinea sobră, aproape cazonă, pe care liderul  chinez o afişa în public nu era de complezenţă. Toată viaţa el a trăit foarte cumpătat, fără excese şi privea cu reticenţă confortul. Inclusiv baia sau spălatul pe dinţi îi provocau repulsie. De altfel, nu s-a spălat niciodată pe dinţi, ci prefera să mestece  frunze de ceai, în vreme ce concubinele sale îi frecau trupul cu prosoape umede. Când un medic a avut îndrăzneala să-i ofere o periuţă de dinţi, Mao l-a privit cu dispreţ, argumentând că n-a văzut până atunci ca un tigru să-şi spele colţii.

Che Guevara

Revoluţionarul cel mai celebru al epocii moderne, care l-a ajutat pe Fidel Castro să ajungă la putere, iubea rugby-ul, vinul, friptura argentiniană de vită, îi plăcea să fumeze trabuc şi să poarte ceas Rolex, dar ura să facă baie. În copilărie, i se spunea  „Chanco” (Purceluşul) din cauza acestei aversiuni şi se mândrea să poarte acelaşi tricou timp de o săptămână. Când a fost capturat în Bolivia, nu se mai spălase de luni de zile şi avea, în loc de pantofi, cinci perechi de ciorapi groaznic de murdari.

 

Sursa: Lupul Dacic

Foto: Wikipedia