Casele erau acoperite cu snopi de paie sau coceni, fara scanduri dedesubt. Astfel de case acoperite cu coceni sau paie se mai pot intilni si astazi in zonele rurale.
Acoperisul casei era singurul loc in care animale se puteau adaposti de frig. Drept pentru care cainii, pisicile si alte vietati mai mici (soareci, gandaci etc.) se cuibareau in paiele care acopereau casa. Cind ploua, paiele deveneau alunecoase si animalele cadeau uneori direct peste oameni. In acea perioada a aparut zicala „Ploua cu pisici si caini”(It’s raining cats and dogs). Adapostirea animalelor in acoperis a fost si motivul pentru care s-a inventat baldachinul. Insecte sau diverse materii fecale puteau murdari asternutul la orice ora. Cineva a avut geniala idee de a intinde deasupra patului un cearsaf, pentru protectie …Bogatasii isi faceau podeaua casei din dale de piatra, care deveneau alunecoase pe vreme umeda. Pentru marirea aderentei in timpul mersului, se presara prin casa pleava. Reimprospatate succesiv, straturile de pleava amestecata cu apa atingeau uneori grosimi apreciabile. La deschiderea usii de la intrare, exista pericolul ca amestecul de pleava cu apa sa curga afara din casa. Problema a fost rezolvata prin inventarea pragului.
Pe vremea aceea, in fiecare bucatarie exista un cazan metalic mare, atarnat deasupra focului, pentru gatit. Carnea era destul de rara, asa ca oamenii mancau mai mult fiertura de legume. In zeama ce ramanea de seara se adaugau a doua zi apa si legumele si tot asa…
Astfel, o parte din mancare ajungea sa fie veche de saptamani. Cei mai instariti mancau din vase realizate dintr-un aliaj care continea si plumb, pentru ca acesta putea fi prelucrat.mai usor. Alimentele acide dizolvau plumbul, care ajungea in organism si provoca otravirea sau chiar moartea. Din aceasta cauza, rosiile au fost considerate in urmatorii 350 de ani ca fiind otravitoare. Saracii mancau din niste bucati de lemn scobite, care tineau loc de farfurii. Vasele se mai faceau si din paine foarte veche, din care se scotea miezul si care rezistau cateva mese bune. Ambele variante de „farfurii” nu erau spalate niciodata dupa folosire. De aceea, se intampla des ca vasele sa faca viermi… Painea se impartea intre membrii familiei, in functie de statutul fiecaruia. Cei care munceau capatau coaja inferioara, din partea de jos a painii, restul familiei – partea din mijloc, mai mult miez – iar oaspetii primeau coaja superioara.Dupa ultimele cerccetari e mai indicat sa maninci coja mai multa decit miezul de paine. Cica în acest fel, ar trebui sa traiesti mai mult.
PS.: Pe vremea studentiei, cei care ..faceau banda” la cantina, foloseau aceeasi metoda pentru a colecta si transporta mancarea la camera: scobeau miezul franzelei si il umpleau cu felul doi. Eh, ce vremuri de boema pentru unii….
Cand va veti spalati pe maini si apa e un pic mai rece decat v-ati dori, comparati situatia cu modul in care se spalau englezii prin anul 1500. Se pare ca situatia era asa in toata Europa: din anumite superstitii, se spalau foarte rar. Astfel, nuntile aveau loc in general in luna iunie, pentru ca singura baie din an se facea in luna mai si in prima luna a verii viitorii soti inca miroseau acceptabil.
Oricum, corpul era deja imbibat de „miresmele” transpiratiei si ca sa mascheze cat de cat mirosul neplacut, miresele purtau in brate un buchet de flori (de aici a ramas obiceiul buchetului purtat de mireasa!) „Cada” era, de fapt, un butoi mare, plin cu apa calda. Stapanul casei avea privilegiul de a se imbaia primul, in apa curata. In aceeasi apa urmau la spalat, rand pe rand, fiii si restul persoanelor de sex masculin din familie. Apoi venea randul femeilor si, la sfirsit, al copiilor, in ordinea descrescatoare a varstelor. In final, apa era atat de murdara, incat puteai pierde un bebelus prin ea.
De atunci dateaza la britanici vorba „Nu arunca pruncul odata cu apa in care te-ai spalat”
Regina Elisabeta I a Angliei a ramas celebra si prin urmatoarea declaratie, facuta cu mandrie: „Fie ca e nevoie sau nu, eu o data la trei luni ma spal!”
În Anglia, cei care din greseala erau ingropati de vii erau salvati de un clopotel.
Pentru baut rachiu sau whisky erau folosite cesti din plumb. Combiatia alcool-plumb era atat de toxica incit ii scotea pe multi din uz pentru citeva zile. Cheflii care erau gasiti intinsi pe marginea drumului erau considerati morti si pregatiti pentru inmormantare. Inainte insa de a fi ingropati li se mai dadea o sansa – erau asezati pe masa din bucatarie timp de citeva zile. Asteptind ca „mortul” sa-si revina – ceea ce se intampla de multe ori- rudele si prietenii mancau si beau in jurul mesei. Asa a aparut obiceiul priveghiului.
Teritoriul Angliei este locuit de multi, multi ani, asa ca,la inceptul secolului al XVI-lea, asa ca a inceput sa fie criza de locuri de veci. Solutia a fost scoaterea sicrielor mai vechi, depunerea osemintelor in niste depozite si refolosirea spatiului pentru un mort „proaspat”. La deschiderea vechilor sicrie s-a constatat ca unul din 25 era zgariat de unghii pe interior.
Dandu-si seama ca unii semeni ai lor au fost ingropati de vii, englezii au inventat un mecanism de salvare a celor ingropati de vii. De mina „mortului” era legata o sfoara, care, printr-o gaura data in sicriu, era legata la un clopotel, montat langa mormant. Patrulele din cimitir supravegheau clopoteii. De aici vine vorba „saved by the bell” („salvat de clopotel”).
Casele erau acoperite cu snopi de paie sau coceni, fara scanduri dedesubt. Astfel de case acoperite cu coceni sau paie se mai pot intilni si astazi in zonele rurale.