web analytics

Arhivă

Arhivă pentru februarie, 2012

Care mai sunt modelele noastre?

Fieraria lui nea Gheorghe.

Fieraria lui nea Gheorghe.

Deunăzi, pe internet, am primit un articol cu un interviu dat intr-o stampa de catre o somitate în care recunoştea tardiv, cu cinism şi cu mândrie apartenenţa la o anumită etnie. ,,Pentru o victorie aş fi trecut şi peste mama’’-era subliniat cu roşu şi eram întrebat dacă astea sunt modelele noastre.

Pe vremuri, unii porneau pe Coasta Boacii in memorabilele expediţii ale copilăriei, dar noi ajungeam uneori în spaţiul dintre Canalul Turbinei, ştrand şi  spatele Casei de Cultura. Acolo era o bază de reparaţii a mocăniţei şi a vagoanelor cu care cărau buştenii de la deal care avea ş-un fierar ţigan. Cu ochi albaştri, agăţat în spatele unei mustăţi enorme,  aveai senzaţia ca în apropierea lui trebuia sa fi fost un ventrilog atunci când vorbea. Un Hercule de abanos care daca era intuneric-trebuia sa râdă ca să i se vadă dinţii şi ca  să poţi să-l vezi. Vorba lui Jean Constantin: ăsta nu mânca icre negre, ca să nu-şi muşte degetele. Fascinat de culoarea oţelului încălzit de la roşu uneori până la galben-alb, contrastând cu semiîntunericul atelierului, atras ca un fluture de lumina lămpii, numai ochi si urechi fiind-am târnosit zile întregi din vacanţa de vară. La el am vazut prima data ritmul şi îndemânarea, iuţeala şi măiestria cu care modela fierul sub loviturile ciocanului pneunmatic si apoi ale barosului de cinci chile, mânuit şi izbit cu o singură mână pe nicovala care tânguia cu un sunet înalt transformarea oţelului. Peste ani, când mi s-a oferit ocazia, am încercat sa ,,trag” un capăt de bară rotundă în sectiune pătrată şi, deşi nu am făcut-o până atunci niciodată, numai cu ceea ce am ,,furat” de la acel fierar. Încercarea făcută la garagaţă, aproape ca mi-a ieşit perfect.
De la celălalt-nimic. L-am admirat, am constatat ca exista, ca a adus şmechereala din mahala la nivel de spectacol, epatând scoţoşii cu ştaif şi săbii în esofag-nu la cingătoare. I s-a  permis, i s-a trecut cu vederea datorita admirabilului sau talent, până când nici amenzile nu l-au mai putut ţine în frâu. Pe vremea aia noi ne jucam  în curtea căminului de copii, căci era mai ieftina o minge de cauciuc sau plastic, din acelea care se gaseau pe atunci in librării. Când mingea sărea spre geamurile mari, unul striga:,,Geamgiu!”, altul:,,Stai că viu!”, iar cel care lovise mingea, cu mânile pe urechi si capul intre genunchi, ghemuit şi cu inima cât un purice, îşi vedea în faţa ochilor chelfăneala care l-ar fi aşteptat dacă se spărgea geamul. Era sarbatoare când aveam o minge de fotbal, din aceea cu şiret pentru ca cele cu valvă nu apăruseră. Şi am plecat mai departe pentru ca nimic nu s-a ,,lipit’’.
Contrar preceptelor de azi, atunci noi învăţaserăm că e mai înţelept să-ţi doreşti ceea ce poţi. În acest fel, deziluzia eşecului este mai mică.
Sursa foto:
,,Fieraria lui nea Gheorghe” Cătălin Dumitrescu,  https://www.facebook.com/photo.php?fbid=441807029221636&set=t.100001770285254&type=3&theater